Mi-e dor

Mi-e dor de mult prea multe, de ce a fost și e. Mă ”roade” amintirea și mă întreb: ”De ce”? Mi-e dor de muții care, cu drag m-au strâns la sân, Și-n nopțile-nstelate, m-au răsfățat în fân. Mi-e dor de stânci semețe, ce-abisul îl sfidau, Și de păduri tăcute, ce-n taină se rugau. Mi-e dor și de izbucuri, ce susurau un cânt De libertate pură, purtat spre nori, de vânt. Mi-e dor de lacuri strânse, din lacrimi stoarse-n cer, Și din izvoare plânse, de fulgi de nea ce pier. Mi-e dor de plaiuri suple, în curbe de femei, Ce goale-n asfințituri, mă invitau la zei. Mi-e dor de orizonturi, schimbate pas cu pas, Ce-mi odihneau privirea, în obositul ceas. Mi-e dor de oameni care, cu munții viețuiau, Și-n simplitatea sfântă, largi Ceruri meritau. Mi-e dor și de prieteni, străini ce-am îndrăgit, Legați de-aceleași vise, în zori și-n asfințit. Mi-e dor de răsăritul, prelins din creste-n văi, Și-n flăcări de speranță, ne amintea de Căi. Mi-e or de nopți uimite, că le iubesc atât, Când numai oboseala, lor mă răpea, tăcut. Mi-e dor și de soție, și de copiii mici, Ce- n cortul-pat, ca îngeri, zâmbeau altor pitici. Mi-e dor de sentimentul, pe vârf, ce îl simțeam, Când, tandru, Infinitul, de poale îl trăgeam.