Tristețea asfințitului

Câmpu-și pierde lent culoarea. Palid, se prelinge-n gol. Nesfârșitul îl înghite. Sus, pe cer, piere un stol. Șterse umbre-n depărtare, Clar uitate de destin,, Se închid în întristare, Și în neguri. Crunt destin. Plumburiu, cerul se surpă Undeva, în hăul „Hai”! Lacrimi nevăzute strigă: „Nu pleca, te rog, mai stai”! În eternă resemnare, Stelele se-aprind și pier. Prea puțini le plâng menirea: Flori plăpâde-n negrul ger. Spațiu-ndepărtat, cu vină, Se răsfață-n curbe lungi. Înfrățite-n disperare, Flamuri de lumini se frâng.