Ultima frunză

Liniștea lacustră, Foșnetul îl frânge. Timpul nu se-oprește; Fără voie curge. Toamna-i pe sfârșite. Un mesteacăn plânge; Șiroaie de lacrimi Pe-un covor de sânge. Străvezie-n faptă, Lumina-i curbată, Pe un trunchi, ce albul, Lângă doliu poartă. Pete de-ntristare Chipul îi pătează, Într-o lume-n care, Moartea este trează. Cruntă, în tăcere, Îi vegheaz-o frunză. A rămas doar una; Vântu-o bate-n dungă. Jalea nu se-aude, Dar se vede-n ea; De-a zbura speranța-i, Nu de a cădea. Cerul n-o primește; Nu i-a fost sortit. E mormântul simplu, Nu cavou boltit. Noapte își așterne Umbra-ntre lumini. Urlă-a ”despărțire”, Câinele-n vecini…