Umbră de stol

Gongul vieții bate rece, fără milă. Actul a-nceput, cu un fel de silă. Piesa e anostă: ”Mănânci să trăiești”, și-ntre două clipe, poți să mai iubești. Gongul bate iară. Tinertețea-i dusă. Vine apogeul, cu coasa la ușă. În final, cu trâmbe, și-n cântece șterse, pomenirea-i fadă, da-n cuvinte-alese. Lauda e strâmbă, că sună a gol, și ea te alină ca umbra de stol.