Un biet țăran

Supărat, cu sapa crudă, Încărcată de dureri, El izbea pământu-n ciudă, Ca și-n alte primăveri. Fierul se-nfrupta în voie Din țărâna stoarsă-n van, Ce gemea, și-și da obolul, Tot mai mic, an după an. Lacrimile neputinței I-au secat în ochii de mult. Glia le-a-nghițit hapsână, Chiar de ea, e a lui cult. A iubit-o ca pe-o fiică, Și doar ei s-a ”dăruit”. Sângele-n sudoarea scursă, I-a-nfrățit în asfințit. Fără șansă-n lanțuri, soarta, L-a legat prea crunt de ea. Mulți i-au spus să rupă zaua. N-a-ncercat. Nu asta vrea. Răbdător, cum numai Domnul, Ar iubi ce ar certa, Mângâia pământu-n taină… Și-l ruga… și îl ierta…