Vânt în lan

Câmpul sfâșiat, de paie, Țipă-năbușit, în colb. Fierul zbuciumat se zbate Și lovește ca un orb. Rămășițe-mprăștiate Într-un haos nesfârșit, Amintesc, nevinovate, De un Lan, recent zdrobit. Ce frumos a fost în vară, Într-un galben de gutui… Cum se unduia ca marea, Străjuit de corbi sătui… Norii fremătau de dragu-i, Și plângeau că-l părăsesc. Vântu-l gâdila prin spice, Supărat că-l amăgesc. Nu putea să le răstoarne, Nici în zboru-i să le ia. Îi cedau, nerușinate, Fără gând de-a i-se da. Supărat, sau cam pe-acolo, Le mai răvășea un pic, Și pleca în lumea largă, Cu-n suspin… dar bun amic. -O, mai stai! rugau în coruri, Boabele mai îndrăznețe, Ce simțeau în pîntec viața Impregnată de tristețe. Nu puteau să cadă-n glie, Să rodească imediat. Soarta le cerea să rabde, Cu un risc, de „niciodat”. El știa, dar nu-ncercase, Să le spună ce va fi. Vor spera, ca omul poate… Pân-la ”moară”, într-o zi.