Viața cort

În penumbra sorții, Veșnicia plânge. N-a văzut-o nimeni, dintre cei cu sânge. Palide-animale, se strecoară-n neguri. Păsări căzătoare, tot zvâcnesc spre ceruri. Pe altare, jertfe, chiar cuvântătoare, Pier în neputința turmei urlătoare. Au trecut milenii; mușuroi de vise. Pe un prag de soartă, candele zac stinse. În șuvoaie, forme, ce cu viață par, Se-opintesc în praguri, și în goluri sar. Rar cutează una și în sus să vadă. Vulturii mulțimii o și iau ca pradă. Adunați în neamuri, de limbă, sau port, Tot clădesc palate, sub parii de cort. Nu văd mai departe decât pot mânca. Pânza e vopsită; ceruri sunt pe ea. O ruptură veche, ca ochi de văzduh, Au cusut-o-n grabă; vorbe nu-s de duh. Nimeni n-are voie, prin ea să privească. În genunchi, oricine, poate să trăiască. ”E urât afară. E o porcărie. Sus sunt doar mizerii, ce cad în prostie. Noi ne tragem seva din pământul scump. Ne-om întoarce-acolo, nu-n Vecia-Timp. Suflet nu există. Suntem noi, în noi. Cei ce cred în ”taine”, clar ajung strigoi”.

Rabdă Veșnicia. Nu vrea să îi certe. Moartea însă-i cere. Nu vrea să îi ierte.