Cer străin

Ninge-n Marte, în prostie, Dintr-un Cer necumpătat, Sau sătul să mai suporte Omul tot necugetat. Florile, cu cușma albă, Se sufocă în splendori. Frumusețea-nșelătoare, Ascunde numai orori. Cupa de lalea e plină De un puf alb, străveziu. Îl răsfață, căci nu știe, Ca, deja, e prea târziu. Pe narcise, greu se vede Albu-n alb, azi, scufundat. Capul se apleacă-n glie, După-atâta chin răbdat. Vii brândușe-și sting culoarea, Sub un giulgiu plumburiu. Strălucirea-i îmbâcsită Pe pământul tuciuriu. Din cireș, se scurg petale, Răvășite-ncet de vânt. Argintata ploaie cade Înt-un vaie-bocet cânt. Rozul vieți-n piersic pierde Lupta cu un timp hain. Prea iubitul Cer se poartă, Mult mai rău ca un străin.