Cerul rușinat, în soare

Cereul s-a-nroșit de tot; De rușine parcă. Nu a luat prea mulți la el; Styxul are barcă. Mai ușor te duci în jos, Decât zbori spre stele. Sufletul e mai ascuns; Carnea e sub piele. Foamea, când îți trece pragul, O simți și în oase. Greu e să suporți calvarul Orelor cu coase. Vina e a lor, desigur; Doar pot să se roage. Dar copilul cere lapte Și de mama trage. Nu-nțelege, el, micuțul, De ce să postească, Și la alții, cum se-mbuibă, Prin geam să privească. Cu noroc, va crește mare, Dar în voia sorții. Viața-l sperie într-una; Nu cu umbra morții. Veșnicia-i pare-o glumă; Nu ca Țel și Cale. Cine-ar vrea să mai trăiască, După-atâta jale. Pier părinții în uitare… Fără lumânare. Cerul, rușinat, în zare, Se scufundă-n soare.