Cu soarta-n zar

Creatorul nostru Privea Viața Vie Cu-ndoială-n suflet: ”Ce va fi, să fie!” Plămădise omul; Nu-l mai controla. Îl privea cum, jalnic, Timpul însăila. Înglodat în clipe, Orele slăvea Și uita, că viața, În Vecie-avea. I-oferise șansa De a fi ca El; I-a spălat păcatul, Când i-a dat un Miel. I-a cerut, blând, pace Și iubire doar, Pentru El și semeni, Și o rugă, rar. Liberi, în simțire, Și în gând, la fel, Fără infinituri, Ar fi fost ca El. N-au fost doi asemeni; Unici chiar i-a vrut. Fiecare-n sine, Diamant pur, brut. Creatorul Vieții Se-ntreba, tăcut, Dacă să îl lase, Iar fără trecut. Să rămână-același, Cu ceva schimbat, Sau, din nou să facă, Alt uman-bărbat. Să nu-i dea femeie, Nici sex nici copii, Ci ”diviziune”, Ca și la alți ”vii”. Sau poate femeie, Să ”rodească”-n ea, Și sens nou, la viață, Veșnic ca să dea. Încă se gândește: ”Prea roboți îmi par”… ”Bărbat și femeie?”… ”Prea-și pun soarta-n zar”…