Daruri irosite

Irosite daruri, Irosite vieți. Omul ”irosit”se zbate În gropi cu pereți.

Cu iertarea într-o mână Și cu biciul pregătit, Cerul, încruntat, se-nchină: ”Cum naiba l-am nimerit?!”… I-a dat ploaia, pentru viață, Nu să joace în noroi, Și azurul pentru ochii, Ce-l privesc acuma, goi. Cu răbdare-n mintea seacă, I-a implementat cuvinte, Cu un dram de rațiune, Inclusiv cu cele sfinte. S-a gândit mai mult atuncea Să-i dea simțuri cu ”soroc”; Cum degenerează unul, Să se vaite: ”N-am noroc!” Limita-n plăceri să fie Mai modestă, mai de loc, Iar când pasiunea arde, Să se teamă, ca de foc. Sufletele, cam ”grămadă”, Le-a lăsat la împărțit: Să își ia, ce vrea, oricine, Fără-a fi îndreptățit. Nu a pus prea mult în ele, Ca să nu se simtă robi; Doar semințe de Iubire, Pe care le-au dat la corbi. Doar, să nu se stafidească, Cu Milă i-a uns puțin. O fi pus și Bunătate? Mă-ndoiesc, sau nu rețin…