De șagă cu un viu

Un sătean, uitat la minte, De un Dumnezeu grăbit, M-a-ntrebat, la crâșma dragă, Clar ”pătrruns”, de mult ”sorbit”: -E adevărat că, totuși, E ceva și când nu e? Cinic, i-am răspuns în șagă: -Da, dar dacă știi ce e… M-a privit cu îndoială: -Da, dar asta nu prea știu… -Nu-i nimic, contează faptul Că gândești și, deci, ești viu. A plecat, lăsând în urmă, Cu franchețea lui, respect. Jenă îmi era de mine; Judecasem dup-”aspect”.