Doar iubire

Am cerut iertare-n gând, Către mine, către El, Către voi și-un orișicine, Că-n dureri, suntem la fel. Eu, nu m-am iertat pe dată; El, nu știu, căci nu mi-a spus; Voi, doar unii, câteodată; Cei dinjur, verdict au pus. Clar, acceptul de iertare E un necuprins finit, Relativ de îndoielnic, Ca zenitu-n asfințit. Locica e vice-versa, Ca și simțul în fior, Ce trăiește, nu se-nvață, Copleșit de prea mult dor. Amintirile-și pierd forța, Fapte noi se șterg pe rând. Viața curge în crevasă Și, tacit, se zbate-un gând. Îl alungi cu întristare; Te-au uitat, oare, cei dragi? Nu sunt replici; nu e teatru; Doar cortina poți s-o tragi. Conturezi un vis din vise, Cu speranța că îl simți. Cât pe ce, dar, dintrodată, Te trzești că iar te minți. Trist, încerci să muști din ziua Ce-ți oferă-un mâine rar. Gustul e, ades, ”nimicul”, Când spoiești Cerul cu var. Nu renunți, încerci cuvântul Să-l rostești, ca El, odat: ”Vreau iubire de la oameni!”… L-am uitat; El ne-a iertat…