Dureri înăbușite

În renunțări, pe care viața, Le-a cam impus mereu, Dureri, înăbușite-n suflet, Atârnă tot mai greu. Nu lacrimile-au fost de vină, Când ochii s-au „umbrit”. Lumina lor, odat senină, În ani și zile a pierit. Copil, născut fără speranță, Cu dreptul doar de-a fi, A renunțat curând la viață, Cerșind-o zi-cu-zi. Adult apoi, prin voia morții, Ce nu a vrut să-l ia, Și-a pregătit din timp mormântul, Că viața asta-i da. Ca certitudine-a „uitării”, Și-a evadări-n veci, Ca unică speranță-n lumea Ce geme trist: „Doar treci”!