Gândind

Zorii bat la ușă, Cu-n nărav morbid: Vor să ies la muncă, În Timpul sordid. E căpos în toate, Măgar urechiat, Ce se știe-n lume, Drept, ne-ntortochiat. Nu vrea, nici o buclă, Să facă acum, Sau să se-odihnească, La umbră, pe drum. O fi el ”ca lumea”, În sensul extins, Dar Viața e ”strâmtă”, În al meu, restrâns. Ce să fac afară? Să mă lupt cu Ea? Sau să-i dau cu tifla, Că-i o ”poamă” rea. Zac, pierdut, pe gânduri, Și cu ele vraiște, Rătăcite-n pâclă, Știind ce le paște. Nu vor să se lege, Pentr-un scop sadea, Și-amână într-una: ”Las-c-om mai vedea!” Și, de azi pe mâine, Căci mâine-i mereu, Ispășesc pedeapsa De-a gândi din greu. Ce nu vă convine? Vă imit pe voi. Cum? Gândesc acuma? Vai de eu și noi.