”Isprăvitul”

Oamenii l-au adulat, Cât avea parale Și plătea, cinstit, corect, Și pentru urale. Dar acum, e-un ”isprăvit”, Nedemn de o ”ura!„ Pentru care, ei nu vor, Să-și mai strice gura. E-un neânsemnat ”trecut”, Gol la buzunare, Ce n-are nimic de dat, Pentru fiecare. E-un ”pro-scris” neavenit, În satul în floare, Unde, pentru ce-i ”al lui”, Orișicare moare. Cu sictirul impregnat În ei, de o viață, L-au ”vândut” și ”cumpărat”, Mai rău ca la piață. Zilele-au trecut, și el, Parcă-a prins iar viață Și, aflând ce are-n cont, S-au schimbat la față. ”Dragul nostru!”; ”Scump odor!”; ”Binecuvântare”… Oglindeau iubirea lor… Și de ce-s în stare…