La gâtul Cerului

Pe un câmp uscat, cu viața Agățată-n mărăcini, Rătăcea un ”Biet” cu ziua, Căutând… Ce?…”Rădăcini”. I s-a spus că e ”de viță” Veche, de pământ curat, C-are ”rădăcini” acolo, Dar că, Timpul, le-a furat. Mai știa că-n glia arsă Zace ”osul” de român, Permanent aici, acasă, Lângă-al codrului plămân. Răscolea, cu mintea, clipa Des pierdută-n amintiri, Urmărind urma firavă, Obosită-n opintiri. Ea-ncerca să urce dealul, Vieților, cu-n sincer ”Vai!”, Un Sisif din astă lume, Osândit la negru trai. Mila-i întărea nădejdea Că e bine ce făcea Și că, țipătul Veciei, Se-auzea, dacă tăcea. El și umbra… o poveste Scrisă-n slova norului, Cu o salbă de cuvinte, Sus, la gâtul Cerului.