La hotarul Raiului

Mi-am făcut de lucru, pana, S-o înmoi și în nectar, Gâdilind, în vorbe omul Pripășit pe la hotar. Raiul, căci de el e vorba, Se-ntindea, pur, nevăzut. Nu era nimic dincolo; Chiar părea de necrezut. Doi săteni, loviți de șansa De-a nu fi avut nimic, Nu doreau chiar Nemurirea, Ci doar bine-un pic, un pic. Deci stăteau, de-un timp vremelnic, Nedeciși să treacă-n ”sus”, Căci se termina pământul Și, bilet, aveau doar ”dus”. -Ia zi, vere! Ce să facem? Trecem, sau ne răzgândim? -Pe Pământ, avem ce face, Dar sărmani ne dovedim. -Facem pasul, cu credința Că o fi ceea ce-o fi? -Dacă am ajuns acilea… Să mai zăbovim o zi! -Bine zici. Nici nu mi-e foame; Nici de sete nu mă plâng. -E ciudat hotarul ăsta. Dacă am avea și-un crâng?… Și, minune; o poiană Lângă ei s-a-nfiripat. Raiul își mișca hotarul Către omul cumpătat.