Micul braconier

Soarele s-a resemnat, nopții loc să-i lase. Un copil cară, spre lac, într-un sac, trei plase. De mâncare nu mai au; luciul zace-n vase. Școala e mai mult un moft; goluri sunt prin clase. Câinii au postit cam mult; nu mai știu de oase. Rătăcesc printre vecini, cu neveste false. Liniștea se lasă greu; haos e prin case. Megieșii se-nfrățesc; rad pahare rase.

Lacul l-a primit cam gol; peștele-i pe ducă. Plasele le-a-ntins cu greu; spera la o știucă. Le păzea, ascuns pe mal; bracona, desigur. Salcia nu-l proteja; dădea rar un mugur. Era frig de mărțișor; Iarna nu trecuse. Burnița încet plângea; picături prelinse. Norii se târau pe jos; calmi și cu răbdare. Plumburiul sugera, moartea-n nemișcare. Orele-au trecut cu greu, cu „ace„ în sânge. Tremura și își spunea: ”Un haiduc nu plânge”. Nu credea că face rău, legea că încalcă. Proceda ca cei mai mulți; o ”fenta” oleacă. A văzut, de mic copil, că, ce nu-i, se fură. Cei bătrâni, rar s-au rugat, cu nimic în gură. Mama l-a născut târziu; după alții șase. Trei din ei s-au ”rătăcit”; trag, la zdup, ponoase. Doi lucrează, ce găsesc, la vecini cu stare. Ultimul zăcea la pat; mai trăiește oare? Somnul nu l-a ocolit. Tresare deodată. Jos, pe mal, s-a auzit, un cuvânt, o șoaptă. Alții au venit, tiptil, plasa să îi fure. Îi cunoaște; sunt alt ”neam”; începe să-njure. Speriați, cei doi mici hoți, o zbughesc în trombă. Știu că păgubașii, răi, nu prea stau de vorbă. ”Am scăpat”, și-a spus în gând. Poate trage crapul. Și, și-a sprijinit de trunchi, trupul slab și capul. Zorii palizi l-au găsit, tremurând ca varga. Mai la deal, salvarea lua, un copil cu targa. Cât a prins, nu o vom ști. Peștele se vinde, Fără zgomot, prin vecini, să nu-l poată prinde.

Că e bine? Că e rău?… Viața nu e dreaptă. Răscolim nisipul scurs din clepsidra spartă.