Oameni ”tulburi”

Limpezi, ochii de copil Văd doar adevăruri. Cresc; minciuni îi copleșesc. Devin oameni ”tulburi”. Grijile își fac de cap; Și în cap, firește. Ce păcat că, și pe prunc, Nevoia îl crește. Ce nu e, n-ar trebui Să roadă, să doară. Lipsurile sunt prea vii Și nu vor să moară. Pe pământ, foamea va fi Dirijoare-n coruri, Ce prohodu-l vor cânta, Lângă-nalte foruri. Cresc copiii-n crunt destin, Urzit de ”putere”. Biciul poftelor e lung, Mânuit de vrere. Azi, în noi, ar trebui, Copilul să plângă, Pentr-un mâine mai decent, Nu cu lupi la strungă. Oameni ”tulburi”, îmbătați De viața-alterată, Se ”acresc”, uitând c-au fost, ”Dulci” copii, odată…