”Plânge”-n sat

Oamenii s-au întristat: Plouă cu suspine. Zilele se pierd în nori… Oare cât o ține? Câmpul zace nearat. În grădini e jale. Fetele de măritat Ies arar în cale. La bodegă e închis, Pentru-o oră-două. Oamenii se-nvârt în gol, Ca o cloșcă nouă. Drumul, năpădit de glod, Rudă-i cu mocirla. De apuci pe el, înjuri, Și te-apucă sila. Satul a rămas pierdut În lacustra lume. Cerul s-a tot răzbunat, Sau îi ține-n glume. Să zâmbească, nu mai pot, Uzi de suferință, Și se-ntreabă amărâți: ”Cum e cu putință”? Că de ploaie, sau amar, Nu mai știu prea bine. Au cu apă și nevoi, Iar hambare pline. Paguba s-a tot ”întins”, Mult prea mult se pare. Vorba lung-o ocolesc… Cum suportă oare? Lacrimi, cerul a vărsat, Cam o săptămână. I-a lăsat așa cum sunt: Cu soarta în ”mână”.