Sărăcia pruncă

Printr-un sat, cu mulți copii Flămânzind la masă, Sărăcia se plimba, Ca la ea acasă. N-avea lanț, sau frâu la bot, Nici lesă de câine Și, scăpând de sub control, Chefuia cu pâine. Nevoiașă, tot bătea Din ușă în ușă, Și lăsa, pe orice chip, Câte-o neagră tușă. Oamenii o înjurau, Clar nedemni, de ceruri. Raiul nu era de ei; Aveau alte ”dor uri”. Dor de trai decent, curent, Nu din Paște-n Paște, Fără ”uri”, ce așteptau, Zilnic a se naște. Ironia sorții lor Era de fațadă; Cel ce mai adânc privea, Putea ”Vaii!” să vadă. Sărăcia tulbura Viețile în clise, Și ochi limpezi, de copii, Sclipeau doar în vise. Viitorul se vedea Îmbâcsit de muncă, Pentru-a crește, și-ngriji, Sărăcia pruncă.