Seară de mai

Într-o pace, nefirească, pentr-un sat plin de femei, A ”căzut” lumina iară. Mulți ziceau de ”Dumnezei”. Vântul bubuia în table. Ploaia tot cădea șuvoi. Babele-și simțeau pieirea. Mieunau crunt doi cotoi. Casele, înăbușite de dureri și întristări, Se zbăteau prin bălți extise, pâlpâind din lumânări. Oameni vagi, ferestre pale, rar ”băteau” cu umbra lor. Iadul, ce zăcuse-n case, se mutase în pridvor. Supărat pe orișicare, fără-a ști de-i vinovat, Un cățel murat, pe stradă, părea și de Domn uitat. S-a oprit să mă aștepte, cu privirea de ne bun. I-am zâmbit printre suspine. Mă simțem, cu el, mai bun.