Tren fără gară

În umbra de viață-a copacilor vii, Târâtă pe drumuri, de-apusuri târzii, Un ”pas” rătăcește, adesea văzut, Cu lacrimi pe față, în șanțuri căzut.

Iar Timpul îl doare, culcat peste el, În pata lăsată, de spațiul la fel, Și umbra Luminii, în sufletul prins În goana Trăirii, din start, clar, învins.

Un vis se destramă, ca norii în vânt, Ca frunza ce cade, în foșnetul cânt, Lăsând doar o urmă, de Clipă fugară, Pe-o șină de tren, de tren fără gară…