Umbre-n umbra luminii

Cu ardoare, ”afișată” În slogane de ”culoare”, Cu nuanțe de-amăgire Și cu tente de-nșelare, Mi se-oferă-o viață ”bună”… Doamne, cum de pot s-o spună!… Stabilind ce e mai bine, Pentru ei, nu pentru mine, Se întrec în osanale, Și în ode, și-n sarmale, Proslăvind cu grijă-un țel, Poftei lor deplin fidel, Nu în sensul de-mpreună, Ci de mars nițel, în turmă, Ce nu știe cine-o mână, Dar fixată-I ferm, pe-o urmă… Este-o urmă-n umbra vieții, Drum de care-n vraja pieții, O cărare-nghesuită, De pustiuri năpădită, Și cu mult, din ce e viu, Îngrozit… de ce, nu știu, Cu Lumina-n delăsare Și cu pulberea-n mișcare, Nu pe Cale, ci pe drum, Căptușit de ei cu scrum, Căci au ars, în ”foame”, totul, Savurând pe ce-au pus botul, Fără-a ține cont de prunci, Nici de multele porunci, Fie șapte, fie zece, Căci, oricum, o viață trece, Iară ei desfid ce-I viu, Chiar și cântul de scatiu, Și se duc, umbre în umbră, Pe o urmă-n toate sumbră, Și se pierd, târâș-târâș, Spre un ideal, câș-fâs…