Casa Neputinței

În casa Neputinței, zdrobite, pe jos zac, Speranțe vechi, uitate; uitate zac…și tac. Uitarea e stăpână, obloanele s-au tras, Dorinței sufocate, i-a mai bătut un ceas. În umbra.ntunecată, tristețea iese-n față, Iar neputința Florii, lumina n-o răsfață. E ziuă iar, dar noaptea, în inimi tot adastă, E sărbătoare azi și tot o zi nefastă. Sclipiri în ochii tulburi, se sting de cum apar, Iar lacrima, scânteie, se scurge iar și iar. Azi gura nu zâmbește și buzele se strâng, Speranțe nenăscute, speranțe vechi ce plâng. În Casa Neputinței tăcerea e stăpână, Iar șoapta-i nedecisă: să iasă? să rămână? Un gând firav de patimi se zvârcolește-n van, În amintiri de câmpuri, de foșnet lin, de lan. Durerea îl alungă, tratându-l ca dușman. A fost un gând aiurea, la început de an. În nesfârșita ură, de-acum, de la-nceput, O palidă lumină se zbate-n chin tăcut Și-ncearcă să aline, în rănile ce dor, Ani lungi de oropsire…de vise… ce nu mor. *