Casa Țării

Streașina își pleacă, plângând, Agonia. Pe Pământ, în valuri, zburdă Nebunia. Zidurile Vieții, să se surpe par, Tinerii își joacă, Dragostea la zar. Curtea se scufundă, lac de Neputință. Bătrânețea-și cere, dreptul la Ființă. Gardul moare-n șoaptă, Răstignit în pari, Copii-și vând Mama, când se fac mai Mari. Poarta zace-n lături, blestemând Minciuna, Prea-supusa Plebe, îngroașă Țărâna. Pomul din ogradă, scurmă cu Credință, Lumea-și pierde Capul; totu-i cu Putință. La fereastra oarbă, geamul strâmb Zâmbește, Un Sugar se-agită; plânge că Trăiește. Lampa de pe masă, zace Întinată, Bărbatul ridică, Vocea-nveninată. Scaunul își surpă, un picior în Gol, Femeia visează; Zboară într-un stol. Patul își îneacă, Dragostea în Chin, Alt Copil va soarbe, cupa cu Venin. Pe pereți, lumina, de Rușine piere, Un Bătrân se zbate… Moare cu Plăcere. Ceasu-și plânge Timpul, ce îl bate-Acum, Orele nebune, scârțâie în Fum. O Icoană mică, în Uitări se pierde, Bătrâna se roagă; de mult nu mai Vede. Candela golită, zace-n Nepăsare, Un copil Învață; vrea mai Mult, se pare. *