Credințe

Pe-un imaș, sterp de căldură, printre tufe de ciulini, paște-un cal, pierdut de vreme, hăituit ades de câini. -Iarba verde nu-i acasă, spune un tufiș uscat. -Vezi ce mai găsești sub mine; ieri o buruian-a dat. Botul umed se-nfioară, în atingerea de spini. -Nu am vrut. E frunza moartă. -Nu-i nimic. Poate-și revin. S-au iubit în primăvară, el măreț și el prea plin. Au slăbit, pe rând, în vară, de călduri și vânt hain. -Eu rămân. Poate rezist. -Eu nu pot. De foame mor. -Poate plouă-ai auzit? -Zvonuri doar. Nori de decor. -Oamenii sunt iar de vină… -Ce-i cu ei? Se chinuiesc. -O gravidă se ascunde; ploi și nori ne ocolesc. -Poate va vorbi. Ea cine-i? -O copilă de prin sat; cinșpe ani bătuți pe muchie… -Și ea-i om… Dar e păcat. *