Neliniști

Camera își lasă, obosită, tavanul, Peste masa pe care scriu, Scufundându-se lăptoasă, În albul imaculat, Al hârtiei. Rândurile fug Pe pereții cruzi, Goliți de sensul Funcționalității. Logica lor se pierde În planuri suprapuse. Începutul nu se termină În nici un sfârșit, Iar sfârțiturile Plâng după un început Inexistent. Punctele de vedere dispar, Prin uniformizare, Sau negare, Sau prin simpla inexistență, Departe de tangibil. Confuzie? Poate. Incertitudine? Desigur. O nesiguranță istovitoare Curge în valuri de neliniște, Peste și printre tot. Un ochi de patimă Plutește peste pagina oropsită De ascuțișul condeiului, Dar se pierde În vâltoarea ce tensionează Clipele Și le spulberă Și le simplifică, Reducându-le la… Nimic, Prin accesul intens La inexistență; Sau imortalitate? Două fețe albe Ale unui cuvânt, Nescris, Nerostit, Poate doar, Gândit… *