Natură vie

Într-un colț de stâncă, aninat aiurea, Timpu-și pierde sensul, ascultând pădurea. Lângă el, la poale, un izvor domol, Se răsfață-n soare, nou născut și gol. Mușchiul de pe piatră, somnoros se scoală; Se întinde leneș, ca lovit de boală. O ferigă verde, mândră și-nfoiată, Își arată frunza, cea frumos brodată. Un brăduț, cam jalnic, c-o crenguță-două, Timorat începe, azi o viață nouă. Fagul își înalță, trunchiul de griji plin, Pe deasupra trece, șoimul în zbor lin. În poiana mică, iarba se-nfioară; A lovit-o pasul, pentru prima oară. Un genunchi se lasă și un corp apoi. Mușchiul îi acceptă, chiar dacă sunt doi. Norii se arată, amintind de ploi. Ploaia-și pierde sensul. A uitat de noi. În fiorul vieții trupurilor nude, Țipătul se pierde. Timpul nu se-aude. Liniștea se lasă. Pași ușori și șoapte… Ziua moare-n noapte, peste toți si toate. ‚