Moartea Nebunului

Timpul lasă urme în turbate minți. Lumina străpunge icoane de sfinți. La un ceas de rugă, într-un sat uitat, Nemurirea plânge, pe un trup plecat. În tăcerea seacă, răstignită-n strană, Nimeni nu mai varsă, lacrimă de mamă. Lung și trist răsună, dangătul de veci. Pomenirea-i fadă, în cuvinte seci. Căci a fost Nebunul, doar un biet sărman, Ce-a murit aiurea, la cap de lan. Nimeni nu mai știe, din ce a trăit. Rar primea pomană; puțini l-au cinstit. Nu ruga pe nimeni; nu cerșea de fel. Le spunea în față, că-s mai răi ca el. Vorba lui strivită, de un glas ciudat, Le-amintea de Domnul, hulit și uitat. Îngâna cuvinte, cu și fără rost. Rar sclipea ideea; dură, nu de prost. N-a putut un biet nebun, când și cum să tacă. Preotul s-a îndurat, slujba să îi facă. În uitarea serii, părăsit în casă, Un „ceva” scâncea, lâng-un colț de masă. Blana zdrențuită, pudrată de colb, Rușina privirea, neamului meu orb. Îi fusese sfetnic, în priveghi de noapte, Îi furase-un zâmbet, tolănit pe spate. Împărțise pâinea, neagră și scorțoasă, Îi duse-se osul, rar căzut sub masă. Somnul îi veghease și în zi de hram, Alungase cioara, neagră de pe ram. Își privea stăpânul, fără să-nțeleagă, Cum de moare singur, printre-o lume-ntreagă. *