Perdeaua

Atârnă, Ca zarea de norii pustii, Perdeaua, În valuri de umbre târzii Și-și leagănă-alene tristețea, Străpunsă-n cătușele gri. Lumini se-nfiripă în falduri Și trec resemnatele veri, Adie o șoaptă și-n valuri, Se-nalță un arc de tăceri. E clipa cea mult așteptată, Dorință născută din chin. Se-ntinde spre geam și uimită, Ea strigă-n tăcere: o,vin. Se zbate cu pieptu-i de aburi În geamul deschis de lumini Și uită, țesută din goluri, Că floarea gingașă-i cu spini. Îmbracă în mantia-i albă, Petale în dulce suspin. Se frânge perdeaua cea dalbă, Străpunsă de spin și venin. Atârnă plecată, în noapte, Și-ntreabă pierdută-n idei. Iar spinul ingrat îi răspunde: -Atârni.E de-ajuns. Ce mai vrei?. *