Picături

Supărați pe vântul care, i-a tot răsfirat în zori, Se adună-acum în cete, ziduri negre, de reci nori. Pavăză de cer și stele, larg întinsă în zenit, Cenușiu-n gri se pierde, într-un tainic asfințit. Stropi mirați, de viață dulce, rătăciți și părăsiți, Se aruncă-n hăul negru, când iubiți și când huliți. Timpul parc-a stat pe loc, pentru goana lor nebună, Se ciocnesc, se răsucesc și se bucură când tună. Unii cad; cei mici plutesc, pe un vânt acum șăgalnic. -Stați grămadă, nu plecați! Jos ajungeți mult prea jalnic. Zborul lor își pierde sensul, controlatelor căderi, Se transformă în șuvoaie, răstignire de dureri. Freamătul le frânge frica și în vuiet se preschimbă: -Mai avem puțin. E colo, strigă toți în glas de trombă. Viața le așteaptă jos, cu o sete necurmată, Florile se pregătesc. De la vise, trec la faptă. Primii stropi le înfioară. Alții dor și le lovesc, După seceta din vară, însă simt că iar trăiesc. Fluturând din frunza aspre, de mult praf îngreunate, Crengile se zvârcolesc, de plăcere ca turbate. Doar un câine, pripășit, pe la colț de casă, Le privește încruntat: -Chiar acum, la masă? *