Ploaia-n suflet...

Lîng-o râpă, aruncată, Pe o coastă rea de deal, Se agață, înnegrită, De ani lungi de ploi și ger, O căsuță, răsucită Și de patimi frământată, În durerile nestinse, Tremurând în îngustimea, Gândurilor necuprinse, Lăsând loc, pentru vecie, Dorurilor ne-mplinite, Îngropate în privirea Grea, de lacrimi reci strivite, Ce se uită lung în zare. Mă opresc și-ntreb o dată: -Ce faci maica mea bătrână? Ochii tulburi se opresc Sus în tindă, nu-n țărână Și se duc…în sus…spre deal, Trec de valea-npădurită, Zăbovesc în vaiet trudnic, Pe drumeagul șerpuit, Ce răsare și dispare, Sfârtecat în asfințit. -Mă uit lung…răspunde dânsa. Glasu-i trist, vorbirea seacă, În durerea-i de o viață. Nu-nțeleg ce vrea să spună Și-l întreb atunci pe Moșul, Cel cu cap plecat de vreme, Ce-a muncit să-și afle rostul. -Ești străin pe valea asta. Auzi-i de tine-n iarnă. Ai venit pe frig și zloată Cu nepotumi-o Vasile. Grea povară-i viața noastră. Nu ne plângem de nevoi. Ele vin și trec și lasă, Altele în urma lor. Dar speranța ni-i deșartă, Că avem un fiu și noi… Tace. Nu vrea să vorbească? -El acum e la oraș… Prunu-n curte s-a uscat… Trece rar pe-aici, cu soața… -E noroi, nu-l trage ața. -N-au copii… -E viața scumpă… -N-am nepoți să-i văd pe luncă. Alți copii ce-avui… se dusă… Șase-au fost pe după ușă… Tace iar, pe gânduri dus. Picură din cer, de sus. Zile multe are anul, Orele prin zi se cern, Iar în ore zac minute, Ce lungi clipe ne aștern. -Mă uit lung…încheie dânsul Și își șterge, fără glas, Licărul de apă fină… Ploaia-stat; el a rămas. Tace iar și iar de sus, Picură pentru cel dus. -Mulțam moșule îi zic Și, cu ghetele în tină, Mă retrag înspre grădină… Plouă-n suflet… N-o să vină. *