Răsărit, cu cuc

În cernite falduri rupte, Noaptea neputința-și plânge Și cu orele pierdute, Piere-ncet și trist se stinge. Norii-n orizonturi strâmte, Unu-ntr-altul se adună Și-ncercând ca s-o ajute, Țipă ca turbați și tună. Vinețiul lor se-nmoaie, Într-un purpuriu de foc Și străpunși de-o rază-două, Se încing într-un alt joc. -Lașilor! le strigă Noaptea, Retrăgându-se în silă. -Vă veți stinge-n jarul lui. Silă mi-e de voi. Nu milă. V-am ținut la sânul meu, În răcoarea mea maternă, Vă blestem, rătăcitori, Viața s-o aveți eternă. -Nu-i nimic. Ăștia suntem, Refractari și nestatornici. Ca și oamenii de jos, De căldură suntem dornici. În vârtejul de lumină, Răsfirată-n lung de zare, Se înalță-ncet, tăcut, Bulgăr oropsit; E SOARE. Cu paloarea ca de boală, Ori modest, ori timorat, Strălucirea își amână, Pentr-un prânz de mai uitat. Pas cu pas privește discul, Peste lanul ondulat Și se-nalță-ncet, în slavă, Pe un cer cu vânt turbat. Nu se supără când norii, Neloiali și nesătui, Îl umbresc pe valea-ngustă, Presărată cu gutui. Lacul tainic îi zâmbește Și în scânteieri de vis, Mantie de val strivește, Peste-un chip răsfrânt, încins. Dinspre culmi răsună glasul, Cucului, nebun de dor, Ce-și trăiește viața tristă, Singur, pe pământ și-n zbor. Nu îi place-nghesuiala, Nici de case, nici de pomi. Zările se-ntind la glasu-i, Sus, mai sus, în zbor de șoim. Lung răsună vocea-i gravă, Ca o Libertate, plânsă, Într-un drept, impus, de-a coace, Tot ce vrei… în vatra stinsă. *