Veac de scrum

Se închină lumea, la icoane sparte, Regretând minciuna, disperați de moarte. Cerul îi acceptă, tot flămânzi și goi, Resemnarea lasă, urme de nevoi. Lași-și plâng menirea, de pierduți ai sorții, Refuzând iubirea, chiar și-n pragul morții. Alții cer dreptate, fără încetare, Li se dau doar vorbe, ca un drob de sare. Răstignită-n crucea, zilelor trecute, Fericirea plânge, vise netrăite. Totul e uitare, într-un Veac de Scrum, Mulți ajung prea iute, la capăt de drum. Alungați în umbra, părerii de rău, Zac în viața care, curge-n van în hău. -Nu am vrut prea multe; sau n-am vrut nimic… -Ai crescut copile; să mai crești un pic. *