Anonimi la jugul vieții

Anonimi, la jugul vieții, Trag umani blajini, ”de rând”; De robie, ca să scape, Nu le trece nici prin gând. Blestemați, prin legi nedemne, Soarta-n beznă să își ducă, Sunt atrași de bunăstare, Ca plevușca de o știucă. Educați cu suferința, Să pretindă au uitat; Ruga lor e pentru milă Și putere… de răbdat. Totuși ”sunt”… dar cui îi pasă, Nume au… da-n rest, ”calici”; Cu stăpânii sunt ”de-o seamă”, Ca umani, nu ca amici. Nu doar unul, milioane, Sunt ”împrăștiați” pe câmp; Slabi, cu lacrimi și sudoare, Stropesc, triști, pământul ”scump”. Rar mai strigă câte unul, Tot flămând, dar ”săturat”; Cert, mormântul cu copilul, Sufletul i-a ”alterat”:

-Cum de suportați minciuna?… -Biciul, cum de îl răbdați?… -Cu Dreptatea cum rămâne?… -Nu vedeți, suntem ”prădați”!…

Ochii văd, mintea pricepe, Și-o repetă, ca ecou. Undeva, rămâne-o ”urmă”; Temeți-vă!… (de mai rău?) E de rău!…