Așteptând... spre infinit

Așteptând în pragul Sorții, Cu privirea doar în urmă, Evită să pună pasul, Ca să nu iasă din turmă. Perspectiva-l înfioră, În alt ceas al neputinței, Ce-ntr-o noimă ne-nțeleasă, Bate clipele ființei. Ca și ele, el e una, Rătăcită-n neștiut, Într-un infinit probabil, De la logică-abătut. Într-o minte-”ngesuită”, E-un ”ceva” nedeslușit, Când, de fapt, ca omul este, Când haotic, când spășit. Vina lui e că există, Fără-a fi determinat, Ca o umbră de Lumină, Și, la Timp, necondamnat. Nevăzutul nu se teme De privirile plecate, Ce nu pot ca să discearnă, Nici ziua lui de noapte. Dincolo, fără Lumină, E-un ceva, sau e-un nimic; De treci pragul, ai o șansă, Ca să vezi… cât ești de mic.