Căile înspre ”Tăcere”

Cu privirea ”rătăcită”, Peste un frumos ce piere, Încerc să-nțeleg ”teroarea”, ”Căilor înspre Tăcere” Mă-nspăimântă ”mulții” care, Obsedați, cu rea-voință, Fac, ”convinși”, contra ”trăirii”, Tot ce cred, că-i cu putință. Ancestralele precepte, Cum că pacea-i lucru sfânt, Sunt puse la ”îndoială”, Și ”slavite” la mormânt. În neliniștea febrilă, Revărsată ca un râu, Un ”ciocan” rupt bate gura, ”Secerii” intrate-n grâu. Au venit vremurile-n care, Binele, prea ”istovit”, Este dat, uimit, deoparte, De mult rău, și rău lovit.

Căile înspre ”tăcere”, Transformate-n public drum, Tranzitează țări în care, Copiii se joacă-n scrum. Pomi, cu rădăcina trunchi, Și coroane-ntinse jos, Ascund astăzi, cu tristețe, Lâng-o floare, câte-un os. Nu sunt doar de animale, Ținute, ades, în post, Doar cu-o coajă de speranță, Că ”mâine” mai are-un rost, Nici de păsări ”zbuciumate”, Alungate și din zbor, Ce, în cioturi, tot încearcă, Să-și crească puiuții lor. De ce sunt(,?) poate ”Tăcerea”, Știe, dacă n-a uitat, Și mai are loc, să-i treacă-n Catastiful ei ”pătat”. (,)Un răspuns, ar fi: de ”seamăn”, ”Smuls”, din soarta lui firească; (?)Altul că nevrând ”tribut uri”, N-are rost să mai trăiască…?…