Când ”hrana” minții

Când totu-n jur frizează ”neputința”, La rang de-”libertate” ridicată, În zâmbetul silit, e suferința Din conștiința-n parte vinovată.

Când ”hrana” minții-i amalgam de ”ciorbe”, Și-n trupuri cresc doar suflete-”ofilite”, În cimitir-cotidian se-nalță, Nu cruci, ci obeliscuri poleite.

Iubirea-i o cutumă depășită, Luată-n râs de cei ce-n ”loje” stau, Și-n traiul-teatru, cu actori de țară, Pretind și iau, și doar din palme dau.

Din noțiuni se scurge chintesența, Și, ce e patrie, e-acum numai pământ, Ce poate fi lăsat în ”părăsire”, Cu vii cu tot, cu neamul nostru sfânt.

Când oamenii își pierd credința-n vorbe, Sub fapte reci, ce biciuiesc prezentul, Se nasc copii fără zori în zare, Și-n tineri se revarsă orizontul.