Clăcași ai Timpului

-”scurmătorii”-

Lungi clepsidre ară timpul Nesfârșit de îndoielnic; Viața se înșiră-n urmă-i, Într-un lung, uman pomelnic.

Focu-a șters urmele-n veacuri, Crucile doar le-au punctat. Viul și-a urmat menirea, Dar, cu Timp, mereu scurtat.

Oamenii, eroarea firii, Sau descinși din ”Dumnezei”, Și-au făcut singuri dreptate, Ca divini, pro-scriși, sau zei.

În final de amăgire, Și de-a joaca ”De-a urmașii”, Au făcut un pact cu Timpul, Și-au ajuns, ce sunt, ”clăcașii”.

Toți lucrează în favoarea Unui ”el” nedefinit, Ca să-i pună, la picioare, Un Cosmos ”desțelenit”.

Limitați la-nțelepciune, Slugi modeste-n tot ce fac, Strică mult, căci ”scurmă” totul, Numai după bunul plac.