Cernite pete

-zilieri-

Negura se îmbâcsește; Cerul pare ”părăsit”. Zarea-n plumburie ceață, Dacă e, nu-i de ”găsit”.

Scrijelind, cu ramuri strâmbe, Orizontul limitat, Arbori, ”însemnați” de soartă, Viață prind, în vânt turbat. Crengi bătrâne-n suferință, Vreascuri par în calea lui; Frânte, cad, sau se agață De ce-a fost, și-acuma nu-i. Lanul ruginiu se zbate, Ca veșmântul lui Isus; Spice pierd ”lacrimi” în tină, Ca mici boabe, în ”apus”.

Umbre vagi, cernite pete, Bat poteca-n lung, spre sat; Depărtarea le ”îneacă”, ”Fâlfâind” un abur mat. Cine sunt? Oare contează?… Mici ”trăiri”, ca ”zilieri”. ”Foamea”-i ține încă-n viață, Azi, mai cruntă decât ieri. Zilnic fac, ce fac, și-atâta; Perspectiva e la fel. Rugile nu-i mai ajută; Parcă i-a uitat și El.