Cuib de cuci

-groapa comună-

Privesc peste ziduri cu spini reci de fier, Ce zgârie Cerul și zorii ce pier.

O lacrimă cade, târziu, obosită; O viață de om, din nou, e ”strivită”.

Prohodul nu-l cântă un preot, ci vântul; Amarnic, a jale, răsună și cântul.

Tăcere-i scurmată de clinchet de zale; Cătușe-s pe minți și uși puse-n cale,

Durerea e surdă, închisă-n pereți; Păzită e șoapta, de aprigi ereți.

Un vaiet răsună ca umbra de vis; Tăcere-i răspunde, în sensul de bis.

Ecouri se surpă pe lungi coridoare; E omul de vină, e dreptul ce moare?

Tristețea se-așterne ca giulgiu precar; În mulți, conștiințe, se zbat în zadar.

Rămâne în urmă, un iz de pustiu, De groapă comună, ce-nghite-un mort-viu.