”Fiu de ploaie”

-pași-

Într-un Cosmos ”mărginit”, Doar de neștiință, Omul, prost, s-a declarat ”Aleasă ființă”.

”Fiu de Cer”, când s-a numit, Scurma prin noroaie Căci, de fapt, de glod ”legat”, Era ”Fiu de ploaie”.

Anii au trecut, milenii L-au ”răbdat” în șirul lor, Tot sperând, că-și va distruge, Singur, orice viitor.

A-ncercat, des, prin războaie, Dar, în timp, n-a dispărut, Și n-a corecta ”greșeala”, Că aiurea-a apărut.

Ca o culme-a disperării, Nici prin molime și crime, Pin prostie, sau credință, Nu s-a ”șters”, de tot, la vreme.

Până azi, când vede ”calea”, De-ași ”anihila” urmașii, Cu-alte pofte ”omni-cide”, Și, spre Iad, iuțește ”pașii”.