Într-o țară-n care

Într-o țară-n care, Timpul, la răcoare, Îți e de folos, Să rumegi un os, Chiar gândind puțin, La… deci mă abțin, Deci, cam cum ziceam, Într-un stat de neam Tras din străbuni buni, Urgisiți de ”răi”, Pe diverse ”căi”, Cu oameni cu har, Ce țipă prea rar, Și în gând doar cer, În rugi către Cer, Ce stau prost cu fapta, Dar bine cu șoapta, Și nu-i deranjează, Pe cei ce-i veghează, Ce-au gânduri precare, Stoarse, din născare, Dar spun vorbe-alese, Din ode culese, Sau se chinuiesc, Dat fiind că trăiesc, Și-n trup locuiesc, Ca normal firesc, Deci, lăsând cuvinte, Să zacă în minte, Toacă timpu-n frunze, Adunate-n pânze, De păianjeni mari, Agățați de pari, Foști brăduți înalți, Astăzi doar scurtați, La capăt, ca omul, Ce-”njos-ește” pomul, Și-l culcă pe glie, Cu el ca să-i fie, Scândură în cuie, La Cer să se suie…