Lasă Doamne Fericirea

Omul sincer, ce se roagă, și-l ”atingi” cu voia Ta, Sigur, te-ar slăvi pe viață, dacă, ”bucurii”, i-ai da.

Lasă-i ”vie” Libertatea, Ca pe-un ”bun” de folosit, Căci, de n-ar trudi ”pe hrană”, Ar avea timp de ”trăit”.

Când muncește toată ziua, Frumusețea-i doar ”ceva”, Ce există, ”negustată”, Primprejur, pe undeva.

Lasă Doamne, Fericirea, Să-l ”găsească” pe Pământ! Fă cu omul, încă-odată, De vrei Tu, alt ”jurământ”!

Fă-i, din Viață, o Vecie, Scurtă, cum ai stabilit! Va simți, așa, ce pierde, De va fii ”nestăvilit”.

Când e timpul, ia cu Tine, Ce e bun și ce nu-i rău! Omul nu-i perfect, știi bine, Chiar de e ”alesul” Tău.

Iartă-i unele păcate, Ce, cu fapta, le-a comis! Dă-i ”greșeala” la o parte, De-i ai sufletul ”promis”!

Limita n-o știu, Tu, însă, Poți să o extinzi un pic! Nu renunți, la grâu, grămadă, De, neghină, are-n spic.

Pentru ei, nu pentru mine, Ce Te rog, sincer doresc; De-Ți rămâne-o ”vorbă bună”, Nu mă supăr, s-o ”primesc”. *