Lei-la

-briza, valul și eu-

-Lei-la!… chemă Vântul, Briza ce zburda, Zgândărind cu poftă, Lacul ce-o ”trăda”.

-Lasă valu-n pace, Lângă mama lui! Nu ai nici o șansă, La Cer să îl sui!

-Ba îl iau cu mine! Vezi, și lui îi place. Mă stropește, uite! El nu îmi dă pace.

-Bine, dar nu-l smulge De la frații lui! El e-un ”pui de apă”; Înapoi să-l pui!

-E pufos și moale Și plutește lin; Îl alint cu grijă, Cât pot eu de fin.

-Da, dar nu îl duce Spre ”colțosul” mal! Și nisipul poate Să ”spargă” un val.

-Tată, ce se-ntâmplă? Să mă-ntorc nu pot. Uscatul m-atrage, Cu Văluț cu tot.

-Vai, e legea firii… Totul e decis. Tu, fiind mai rece, Ai un drum prezis.

-Dar sunt nou-născută… Nu știu ce să fac. Apa mie-mi place; Vreau să stau pe lac!

-Asta, nu se poate, Scumpa mea, acum; Mâine dimineață, Te întorci, oricum.

-Dar eu vreau, ca tine, Liberă să fiu, Să stau, după voie, Și pe lacul viu.

-Tu ești Briză mică, Fragedă ca freamăt; De Zi ești ”legată”… Ca răspuns, un geamăt.

Pe Uscat, se pierde, Briza pe-nserat; Văluțul se ”stinge”, De mal, răsfirat”. În zadar o strigă; Ea zburdă prin flori. Cu ele se joacă, Noaptea, până-n zori.

Prin grădină, Lei-la, Face tot ce vrea; Când o prind în brațe, O simt… și nu prea. Îmi scăpă haina; Mă mângâie blând. Rămân doar cu șoapta, Numelui, în gând.