Om versus pom

Mă-ntrebam, ce pot alege, Să ”compar”, corect, c-un om, Și-am ales, din întâmplare, Rima simplă, deci, un pom. Cu-o ardoare reținută, De bun-simț, sper, cel puțin, Mi-am ”tăiat”, de sub picioare, ”Craca”, căci nu prea m-abțin.

Deci, Pomul nu, dar, parcă, omul, Tinde, clar, spre ”animal”, Căci se poartă-așa adesea, Chiar de-i zici ”uman”, formal. Ca ”insectă”? Cam pe-acolo: ”Bâzâie” când se ”pornește”, Și te-”înțeapă”, și te ”suge”, De vlagă, când te muncește. Ca ”origini”, sunt asemeni: Au, în glie, ”rădăcini”. De ”trecutu”-i ”putrezește”, Găsește, la alți, ”pricini”. Omul are cap, desigur, Dar și pomul are ”creștet”, Iar, ca ”trunchi” sunt de-o potrivă: Se usucă ce e veșted. Minte are, da-i o mare De cuvinte fără rost. Pomul, doar cu flori și roade, Nu poate ”cădea” de prost. Se aseamănă-n ”tărie”: El, de ”cap” și el, de ”soi”; Și la ”conținut”, desigur: Ambii sunt, adesea ”goi”. Ca ”utilitate”, omul E ”pe pofte”, doar când vrea; Pomul, chiar și după moarte, Ne-”ncălzește” viața grea. Iar ca ”roade”, omul, ”mare”, Deseori, e ”plin”… ”de sine”. Pomul chiar de-are puține, Tot servește pe oricine. Cu alunul, cred că omul, Se aseamănă mai bine: ”Sec” e des în rezultate Și, la ”îndoială”-i ”ține”. Mai se-aseamănă ca umbră, Și că au un ”loc sub soare”; Ambii-o fac pământului, Dar, sub pom, e mai răcoare. La ceva, omul câștigă: Permanent e ”schimbător”; Pomul, însă, anotimpuri, Tot așteaptă, răbdător. Cum ”tăcerea e de aur”, Omul n-are nici o șansă; Gura-n laudă-i tot ”merge”, Ca o moară, parcă-n transă. Sentimente?… Ce dilemă; Omu-l depășește clar, Dar, de faci un ”echilibru”, Vezi că pomul are-un ”dar”: E ”neutru”, orice-ai face, Chiar să-l scoți din rădăcini; Omul, ”scos din pepeni”, însă, Se răzbună pe vecini. Deci, le trecem cu vederea; Nu-s ceva ”de soi” mereu. Asta e, cu ”judecata”; Pe la noi, ce-i greu… e greuuu… La vigoare, treacă-meargă: ”Soiul” bun și soiul rău. Hai s-o ”dăm” pe-egalitate: Eu cu pomul, tu, cu-al tău.