Orizonturi

Trist Orizontul se-nconvoaie, Parcă Cerul îl înmoaie, Ca o șoaptă-ndoliată, În tristețe îmbibată, Rătăcit și obosit, De nori sumbrii înjosit, Cu un dor, ca-n zarea largă, Alți umani să nu mai vadă, Și nici urmă de convoi, Nici în șir, nici câte doi, Ce slujesc, sau duc un car, Cu pas dens, sau tot mai rar, În viu glas, sau imn ”icnit”, Numai bine de bocit,

Cu el și ele Orizontu-i abătut, Parcă-n cap, de Cer, bătut, Ca o umbră de-ndoială, Ce bagă bărbatu-n boală, Că iubita e ce e, Și nu știe chiar de ce, Că e foarte-așa-și-așa, Ca să nu zic mai ceva, Și o crede doar crezând, Că o ”ține” doar un gând, Care trece iute-n pripă, Cum s-ar zice, într-o clipă, Și rămâne ea cu el, Iubit sincer și fidel, Pân-o alta, mai plăcută, Ce-i pentru iubit făcută, Îi ia mințile cu ea, Fără ca ceva să-i dea, Și îl lasă, ceas de ceas, Să mai facă câte-un pas, Înainte și-napoi, Că așa-s bărbații… b,g,m,n,r,s,v,y…oi.