Pic de Soare și Zori de Zi

-începutul și sfârșitul tristei ironii-

În vremurile ce-or să vină, Se povestește că va fi, O lume-n toate cele plină, Și o fecioară, Zori de zi.

Cu ochii ca roua dimineții, Umbriți de Cerul încă stins, Ardea, în vraja tinereții, În jarul dorului nestins. … Departe-n haosul de plasmă, Din miliardele de fii, Cu ezitări, cuprins de febră, Un Pic de Soare, vede-o ”zi”.

Din conștiința colectivă, Se ”smulge”-n timp, un gând ciudat: Renegă existența lui nativă Și simte, nu știu ce, de-odat.

Procesele de ”frământare”, Îl smulg din astrul sclipitor, Și s-a ”trezit” că e în stare, Să se transforme-n ”zburător”.

Cu-o voie până-atuncea neștiută, Se-avântă în corola de căldură, Ca o idee ce răzbate din neant Și, falnic, ia o formă de ”făptură”.

Privind la hăul fără zare, Cuprins de un vârtej rebel, Percepe o planetă ”tare”, Și o ”scânteie”, ca… dar nu ca el.

-Cum poate, tată, să existe Așa ceva, nedefinit? De ce-mi sunt simțurile triste, De ce mă sting și ard mocnit?

Răspunsul lui, îl înfioră: -Nu încerca, riști să fii stins, C-ai fost acum, vai, din păcate, De dorul sideral atins.

Tu, raze, poți s-arunci în noapte, Lumină poți să dai, oricând, Dar, pentru trup, înseamnă moarte; Alungă-ți patima din gând!

În trupul cald, în transformare, Creștea dorința de-a-pleca; Nu-nțelegea, de ce îl doare, Plăcerea crudă de-a-ncerca.

Nimic nu-l mai putea reține; Destinul lui? Știau: Hai-hui. Scânteia dragostei străine, Răcise dragostea de-ai lui.

-E cruntă, frate despărțirea… Îi auzea, pe toți, strigând, Dar el, în crâncena-i ardoare, Trăia-n noi simțuri, fir plăpând. … Un bulgăre de foc și pară, Iubire-n apogeu de vis, Porni, din astru-n miez de vară, Spre un extaz, mai mult promis. … Pe Terra, într-un colț de lume, Privind la astrul sclipitor, Ea implora cu ochii-n nlacrimi: -O, vin-o, scumpul meu odor!

-Termină, scumpă surioară, ”Luceafăru”-i doar un poem! Tu simți că el îți știe taina? Chiar de-i așa, e un blestem.

-Tu nu-nțelegi, iubite frate, Lungi mreje ne-au legat pe veci; Distanța nu ne mai desparte… De ce-mi sunt mâinile, iar reci?

-O, tu ființă adorată, Aduci năpasta peste toți, Căci, și-n iubirea-ți cea adevărată, Să-l ții a piept, tu n-o să poți.

-Dar vine… vine… a pornit, Chiar de ai lui s-au supărat. Vezi?… Pic de soare-i în zenit, De dragoste ”înflăcărat”.

-Trezește-te! Privește-ți locul! Ascultă-mi ruga, nu-i târziu! Pământul nu suportă șocul Și va pieri, cu tot ce-i viu.

-Dar sufletul i-l simt alături Și rău nu vrea să facă, jur. De ce insiști cu-atâtea sfaturi? De ce, doar moarte, vezi în jur?

-Impactul… a mai vrut să spună, Dar ea plângea… înțelegea. -O, Doamne!… oare sunt nebună?… Privirea-n jur îi rătăcea.

Vedea oceanele în aburi, Și norii de pământ zburând; Treceai și mările prin vaduri, Și munții se ”culcau”, pe rând.

-Iubitul meu… șoptea în transă, Îmi iartă vina de a știi. Te rog să dai Pământului o șansă, Și mie… înc-un zori de zi. … Durerea i-a pătruns în minte, Când a-nțeles: ea nu-i de-acord. I-a înghețat flacăra-n sânge, Căci suferea, chiar fără cord. … O nouă rugă, stinse șoapte… Un fulger auriu se zbate… Un Pic-de Soare se aruncă-n noapte… Spre infinit… tot mai departe… … Așa a fost, ce v-a fi fost odată, O dragoste împărtășită ne-ncetat, Când, ca o tristă ironie, omul, O șansă de copii, cu astrul, a ratat.